Cei 7 ani de acasă ...

        Zilele trecute aud la un post de radio o emisiune a cărei temă era foarte interesantă: Care educaţie e mai importantă? cea din şcoală sau cea de acasă (cei 7 ani de acasă).

       Deoarece nu mi-am exprimat părerea la momentul respectiv în legătură cu această temă, profit acum. Ambele tipuri de educaţie sunt foarte importante, în opinia mea . De ce susţin asta? Pentru că educaţia primită acasă, adică cei 7 ani, se face în funcţie de educaţia părinţilor. Dacă părinţii au primit o educaţie bună, atât la şcoală cât şi acasă, pot să îi ofere copilului "7 ani buni". Dar pe viitor, dacă copii noştri sunt martorii unor fapte meschine şi bazate pe felurite nepotisme şi au ca exemple şi modele nişte scursuri ale societăţii, la rândul lor exemplul şi învăţăturile pe care le vor trimite mai departe vor fi de aşa natură.

        Nu vreau să mă adâncesc prea tare în subiect, să pomenesc despre "bunul nostru sistem de învăţământ", precum şi despre importanţa societăţii în dezvoltarea noastră.

        Concluzia e că toate lucrurile şi faptele - fie bune, fie rele - care se întâmplă acum vor avea impact pe viitor. Şi după aceea ne mai întrebăm ... DE CE NI SE ÎNTÂMPLĂ ASTA?

Acestea fiind spuse ... HAIDEŢI Ă LUĂM ATITUDINE.

Din ciclul "Mare Ţi-e grădina"

Da, cei de la Radio Guerrilla (La Unica Radio Con Cojones) au un spot foarte "adânc", care sună în felul următor: Când îi văd cât sunt de proşti, îmi vine să mă reproduc. Sunt de acord în totalitate cu ei ... mai ales cand văd zilnic în jurul meu fel şi fel de specimene. Dar, vorba aia, ei nu sunt de vină cu nimic, Pământu-i rău că-i ţine. (după cum spune colega mea Milena ... ca tocmai am fost mustrat pentru drepturi de autor)

Atât deocamdata, că nu mai vreau să mă gândesc ... nu merită.

O carte buna :)

    E foarte dificil să scrii cu adevărat ceva interesant, indiferent de suportul la care se face referire - în cazul de faţă blogul - deoarece de cele mai multe ori, ideile, inspiraţia vin în momentele cele mai nepotrivite, când, fie nu poţi să notezi ceea ce gândeşti, fie nu ai pe ce să notezi. Am menţionat într-un articol anterior despre nevoia de cultură a societăţii în care trăim şi despre mediocritatea care ne înconjoară, astfel, nu îmi mai rămâne decât să încerc şi eu, puţin, cât reuşesc, să contribui la o oarecare "descreţire de frunţi" precum şi destindere a celor care gustă scrierile postate pe acest blog.
    Asadar nu imi mai rămâne decât să vă prezint vouă, una dintre cărtile recent citite: Dan Lungu, Sunt o babă comunistă, apărută la Editura Polirom, 2007. Un roman foarte accesibil, care captează interesul încă după primele rânduri. În esenţă, autorul prezintă două moduri de gândire diferite: cea de dinainte de revoluţie, precum şi cea de după revoluţie. Acestea sunt deduse din faptele, frământările şi modul de gândire a unei mame, acum pensionară, care îşi povesteşte viaţa şi încearcă să îşi dea seama dacă a avut sau nu o gândire "comunistă", şi dacă acest mod de a gândi persistă şi în prezent.
    Nu voi face acum un rezumat sau o prezentare a acţiunii romanului, ci vă îndemn să faceţi rost de acest roman şi să îl parcurgeţi.
    Imi asum răspunderea dar totodată şi responsabilitatea de a-l cita pe Cristian Teodorescu cu ale sale câteva rânduri de pe coperta volumului: "Cu verva lui de mare povestitor, Dan Lungu mă face să văd în el un Creangă şcolit la Socioligie, spiritual, colportor deopotrivă de vorbe porcoase împerecheate cu umor şi de ironii scăpărătoare, de intelectual sceptic. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt, dar e mai bine să vă convingeţi."